Mama, ich gehe nach Mariupol

Zwei Stunden am Tag patrouillieren ein paar Soldaten die Straße, die sich neben unserem Versetzungsort schlängelt. Die letzten Einheiten der beschädigten militärischen Technik, die immer noch von den Jungen aus der Militärtechnik wiederverwendet werden konnten, waren mit einem Ziviltraktor „Belarus“ direkt unter unseren Augen geborgen worden. Es gab nur einige Zivilwagen, die bis Metall verbrannt wurden. Heute Patrolez mit Kasa. Wir gehen zu einem entspannten Schritt, aber wir haben unsere Augen in vier. Wir kommen nicht zu nahe an Zivilautos. Es ist uns verboten. Uns wurde gesagt, dass die Ukrainer Einfälle und Mine machen. Ich weiß, wir kratzen nach den Teilen durch sie. Kaşa sagt, sie ist dumm. Kaşa ist skeptisch gegenüber Fäden und wird nach dem Sehen der Störung auf dem Polygon noch skeptischer.

— Hai încoa să mă ajuți, mă cheamă el scoțând din buzunarul de la piept un foarfece pentru metal. 
— Ce, dracu, faci? 

Se căznește să taie o parte mai întreagă și mai dreaptă din ce a mai rămas dintr-un pilon de susținere al unei mașini civile. Se enervează că nu reușește, înjură și spune: „Ai să vezi”. 

Nu înțeleg ce face cu foarfecele ăla prăpădit. Metalul e prea gros, nu se lasă tăiat, dar Kașa e îndărătnic. Apucăm ambii de mânerele foarfecelui și strângem cât putem de tare, dar metalul nu cedează. Se aude de-odată un șuierat. Suntem șuierați dinspre turnul de pază, înjghebat în grabă, care fusese înainte un stâlp metalic de înaltă tensiune, acum doborât la pământ. „Înapoi de la mașină!” 

— Suki, face Kașa printre dinți.

Din priviri ne înțelegem să strângem încă odată mânerele foarfecelui, poate-poate reușim să tăiem o bucată. Strâng și nu știu de ce se strâng. Habar n-am ce încearcă să facă Kașa. Dintr-odată răsună o răpăială de mitralieră, iar gloanțele se înfig în țărână la câțiva metri de picioarele noastre. Scap foarfecele din mână și nici nu aud cum Kașa mă cheamă, cu voce stinsă: „Tiomâci, stai…”. Strig către cei din turn:

— Ce, pula mea, faceți?! Ați luat-o razna?!

Din turn, o voce monotonă: „Înapoi de la mașină!” 

Ridic mâinile în sus, în semn că am înțeles. Ceasul de mână al lui Kașa sună, semn că am încheiat patrula și trebuie să predăm garda. Mergem înapoi tăcuți, dar inima îmi bate să-mi sară din piept. Pe drum spre garnizoană, îl întreb: „Ce a fost asta, Kașa? Cine, pula mea, sunt ăia?”

Kașa râde scurt, fără poftă. 

— Încă n-ai înțeles?.. Ai noștri. 

Și scuipă cu ciudă.